Young,Woman,Suffering,From,A,Severe,Depression/anxiety,(color,Toned,Image;

Tulburare de panică

Tulburarea de panică se caracterizează prin prezenţa unor atacuri de panică repetate şi inopinate.
Utilizarea termenului „inopinat” are rolul de a exclude acele atacuri de panică care sunt declanşate de o anumită situaţie sau a căror producere este favorizată de o anumită împrejurare. De exemplu atacurile de panică declanşate de vederea de ace sau sânge nu pot fi considerate inopinate şi nu sunt caracteristice tulburării de panică.

Tulburarea de panică nu este o parte a vieții tale. Trateaz-o!

Află mai multe despre psihoterapia și psihiatria de la Clinica Nice

Atacul de panică reprezintă o perioadă distinctă cu anxietate intensă, care trebuie să fie însoţită de cel puţin 4 din următoarele simptome:
• palpitaţii
• transpiraţii
• tremor al extremităţilor
• senzaţie de tăiere a respiraţiei sau de strangulare
• senzaţie de sufocare
• durere sau disconfort la nivelul pieptului
• greaţă, diaree, disconfort abdominal
• ameţeală, pierderea echilibrului, leşin
• senzaţie că lucrurile nu sunt reale sau senzaţie de detaşare de lucruri sau de o parte a corpului
• frică de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni
• frică de moarte
• amorţeală sau furnicături în anumite părţi ale corpului
• frisoane sau valuri de căldură.

Această stare cu anxietate marcată apare brusc şi atinge intensitatea maximă până în 10 minute. Unele persoane resimt atacul de panică ca pe o perioadă cu disconfort crescut, nepunând accentul pe anxietate sau justificând-o ca pe un răspuns la o boală severă care tocmai s-a declanşat (de exemplu infarct miocardic). Din această cauză prezentarea la camera de gardă a spitalelor este foarte frecventă şi este justificată, mai ales în cazul primelor atacuri, pentru a elimina posibilitatea unei boli ce ar putea, cu adevărat, ameninţa viaţa pacientului.

Deşi este perceput de pacient şi de familia acestuia ca pe o situaţie dramatică, atacul de panică trece fără consecinţe majore, cu excepţia fricii rămase de a nu mai experimenta un asemenea moment.
Atacul de panică nu este specific tulburării de panică, el fiind întâlnit atât în tulburări psihice cât şi în boli ale corpului (de exemplu: hipertiroidismul). Din această cauză un consult de medicină internă care să excludă o asemenea posibilitate este necesar înainte de a începe un tratament.

Agorafobie:
Tulburarea de panică se asociază de cele mai multe ori cu agorafobie. Iniţial acest termen a fost folosit pentru a desemna frica de spaţii deschise. Întelesul agorafobiei este astăzi mai larg; ea se referă la toate situaţiile în care scăparea este dificilă sau jenantă sau în care nu este accesibil un ajutor în cazul unui atac de panică. Exemple: frica de a fi singur în afara casei, de a te afla în mulţime sau de a sta la rând, frica de a călători cu mijloacele de transport în comun etc.

Criterii de diagnostic:
1. Atacuri de panică repetate şi inopinate
2. Timp de o lună sau mai mult cel puţin una dintre situaţiile următoare:
• preocupare de a nu mai avea atacuri ulterioare
• teamă cu privire la implicaţiile atacului (frică de a nu-şi pierde controlul sau de a înnebuni, de a nu avea un atac de cord)
• modificare semnificativă a comportamentului (evitarea situaţiilor care ar putea declanşa un ataca de panică)

Evoluţie:

Pacienţii cu tulburare de panică au un nivel de anxietate crescut şi atunci când nu experimentează un atac de panică; ei apar temători în cazul unor activităţi, pe care lumea din jur le vede ca fiind banale. Problemele de sănătate au invariabil un deznodământ catastrofic iar atacurile de panică, în ciuda asigurărilor repetate, sunt văzute ca pe o boală foarte severă, de care nu cred să scape vreodată; astfel prezentările la medic ajung să fie frecvente.

Tendinţa la izolare, renunţarea la multe din activităţile uzuale pentru a evita situaţiile care le provoacă frică, perceperea de catre cei din jur sau chiar de ei înşişi ca fiind lipsiţi de forţă, de carcter, îi fac pe pacienţii cu tulburare de panică să se simtă descurajaţi şi nefericiţi. În acest context tendinţa de a dezvolta o tulburare depresivă este lesne de înţeles.
Mulţi dintre pacienţi îşi tratează tulburarea de panică cu alcool sau cu un drog. Se poate ajunge astfel la un sindrom de dependenţă, fapt ce îngreunează mult tratarea bolii. În ciuda beneficiilor pe termen scurt pe care le-ar putea oferi alcoolul, el este un factor care întreţine şi agravează simptomatologia din tulburarea de panică (atacurile vor fi din ce în ce mai dese). Cu toate că, pentru a pune diagnosticul de tulburare de panică, sunt necesare atacuri inopinate, prezenţa celor care sunt facilitate de anumite lucruri sau situaţii nu este exclusă. Odată cu trecerea timpului de la debutul bolii, aceste atacuri circumscrise încep să fie din ce în ce mai frecvente.

O posibilă explicaţie pentru declanşarea tulburării de panică este “frica de anxietate”. Pacientului interpretează stimuli din interiorul corpului (bătăile inimii, frecvenţa respiratorie, etc) în cazul unei anxietăţi moderate ca pe o reacţie anormală a organismului, mai ales dacă nu găseşte o explicaţie pentru declanşarea acestei stări. Pe lângă acestea, unor evenimente banale, precum creşterea ritmului cardiac şi a intensităţii de contracţie a inimii, le dă o explicaţie catastrofică (atac de cord). Astfel unei anxietăţi i se răspunde cu o anxietate şi mai mare, ajungându-se în cele din urmă la producerea atacului de panică.

Tratament:
Medicaţia folosită în tratarea tulburării de panică este cea antidepresivă, având un rol important în prevenirea apariţiei atacurilor. Inhibitorii recaptării serotoninei s-au dovedit a fi prima alegere, chiar dacă iniţial aceştia pot creşte uşor nivelul de anxietate. Tratamentul trebuie urmat pe perioade lungi de timp, cel puţin un an; beneficiul acestuia nu este imediat, diminuarea simptomelor putând apare până la 6 săptămâni de la începerea medicaţiei antidepresive.
Benzodiazepinele reduc rapid anxietatea, acest lucru fiind resimţit ca un beneficiu major de către pacient. Cu toate acestea ele nu sunt recomandate în tulburarea de panică din cauza riscului de dependenţă, de creştere treptată a dozelor, necesară pentru a obţine aceleaşi rezultate, precum şi din cauza posibilităţii agravării boli (odată oprită medicaţia atacurile reapar, cu o frecvenţă mai mare).
Un beneficiu substanţial îl poate aduce terapia cognitiv-comportamentală împreună cu medicaţia antidepresivă, mai ales când aceasta din urmă nu oferă un răspuns satisfăcător.