Young,Woman,Suffering,From,A,Severe,Depression/anxiety,(color,Toned,Image;

Fobia socială

Fobia socială este o boală caracteristică persoanelor văzute de cei din jur ca fiind timide sau retrase. Chiar dacă pentru familii, aceste aşa-zise trăsături de caracter, sunt normale, cei afectaţi de această timiditate exagerată simt un disconfort major şi îşi doresc să scape cât mai repede de barierele interne. Fobia socială se caracterizează printr-o frică intensă şi persistentă atunci când pacientul se confruntă cu situaţii sociale, în care ar putea atrage atenţia asupra sa. Cele mai frecvente împrejurări menţionate de pacienţi sunt: vorbitul în public, mîncatul sau băutul în prezenţa unor oameni nefamiliari, utilizarea toaletelor publice, vorbitul cu autorităţile, situaţii în care întâlneşte oameni noi sau în care este necesară întreţinerea unor discuţii.

Fobia socială nu este o parte a vieții tale. Trateaz-o!

Află mai multe despre psihoterapia și psihiatria de la Clinica Nice

Este firesc ca atunci când vorbeşti în faţa unei săli pline să treci printr-o stare de anxietate; ea nu poate fi considerată o boală. Timiditatea devine fobie socială atunci când este excesivă şi când pacientul evită astfel de situaţii sau le depăşeşte cu un disconfort major (de exemplu: pacientul are un atac de panică înainte de ţinerea discursului).

Criterii de diagnostic
• frică marcată şi persistentă faţă de una sau mai multe situaţii sociale
• persoana recunoaşte că frica este excesivă
• expunerea la situaţia temută provoacă în mod constant frică
• aceste situaţii sunt evitate sau îndurate cu un disconfort crescut
• afectarea funcţionalităţii pe plan profesional sau social

Evoluție

Fobia socială îşi are debutul de cele mai multe ori în adolescenţă, dacă nu mai devreme. Pacienţii îşi descriu copilăria ca pe o perioadă în care nu au fost încurajaţi să socializeze, în care s-a pus prea multă valoare pe opinia străinilor sau în care ruşinea a fost folosită ca mijloc de corectare al comportamentului.
Pacienţii sunt foarte sensibili la critică, la evaluare negativă sau la respingere. Sentimentul intens de ruşine pe care îl simt în astfel de momente îi fac să se pregătească temeinic chiar şi în cazul unor situaţii banale; ei apar ca fiind conduşi de perfecţionism în tot ceea ce întreprind.
Expunerea la situaţia temută declanşează manifestări ale fricii care sunt lesne de remarcat de persoanele din jur: tremor al mâinilor sau al vocii, transpiraţii, congestie facială. Pe lângă acestea pacientul poate avea palpitaţii, disconfort abdominal, diaree, tensiune musculară, stare de confuzie, mâini reci şi altele. Contactul vizual este realizat cu dificultate.
Pacientul resimte o ruşine intensă la gândul că aceste manifestări ale fricii sunt percepute de cei din jur; se pune în locul persoanelor, care sunt martore situaţiei sociale declanşante, şi se evaluează extrem de critic.
Pacientul se gândeşte frecvent la situaţia temută, pregătindu-se excesiv pentru aceasta.

Acest proces este însoţit de o anxietate anticipatorie, care creşte treptat şi determină o scădere a concentrării şi a atenţiei. Astfel funcţionarea pacientului tocmai în situaţia, care declanşează frica, este modestă, fapt ce nu face decât să scadă încrederea în sine şi să crească anxietatea. Pacienţii cu fobie socială au dificultăţi să se afirme, stimă de sine redusă, având un sentiment de inferioritate faţă de cei din jur. Au puţin prieteni, întâmpină dificultăţi în a se căsători, rămânând de foarte multe ori cu familia de origine. Apariţia altor boli psihice la pacienţii deja diagnosticaţi cu fobie socială este frecventă; cele mai des întâlnite sunt: fobia specifică, tulburarea distimică şi tulburarea de panică.

Tipuri

• generalizată: pacientul manifestă o frică intensă aproape în toate situaţiile sociale
• circumscrisă: teama pacientului este concentrată asupra unei singure sitauţii sociale (de exemplu vorbitul în public)
Tratament:
Medicaţia antidepresivă, în special inhibitorii recaptării serotoninei, s-au dovedit a fi eficienţi în tratarea fobiei sociale. Antidepresivele intră lent în acţiune în cazul acestei boli, diminuarea simptomelor putând apare chiar şi la 8 săptămâni de la începerea tratamentului. Pentru a preveni reapariţia simtomelor, medicaţia antidepresivă trebuie urmată cel puţin un an.
Benzodiazepinele pot fi utilizate la nevoie, atunci când pacientul se confruntă cu situaţia temută, ţinând cont de riscul de dependenţă pe care îl are utilizarea excesivă a acestor medicamente.
Terapia cognitiv-comportamentală poate fi de mare ajutor, în special împreună cu medicaţia antidepresivă. Manifestările bolii îl fac pe pacient să fie la început mai puţin deschis unei astfel de terapii. Din această cauză iniţierea psihoterapiei după o perioadă de timp, în care au fost luate antidepresive, pare mai oportună.

Alte tratamente și afecțiuni