Interviu cu psihoterapeutul Cătălina Țîru
La Clinica NICE, întâlnim frecvent persoane care ajung să ceară ajutor nu pentru că își spun de la început „am tulburare obsesiv-compulsivă”, ci pentru că sunt epuizate de gânduri, îndoieli și comportamente pe care simt că trebuie să le repete.
Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) nu înseamnă întotdeauna frica de microbi sau nevoia de a verifica de zeci de ori dacă ai închis ușa. Pentru unele persoane, în spatele comportamentelor repetitive se află o nevoie profundă de certitudine, o teamă de a fi responsafbil pentru ceva rău, un sentiment persistent de vinovăție sau senzația greu de explicat că lucrurile „nu sunt chiar cum trebuie”.
În acest interviu, Cătălina Țîru, psihoterapeut în cadrul Clinicii NICE, vorbește despre experiența interioară a unei persoane cu TOC: ce se întâmplă dincolo de ritualurile vizibile, de ce anumite comportamente se repetă chiar și atunci când persoana știe rațional că nu sunt necesare și cum poate arăta drumul către tratament.
Pe scurt: cum poate fi trăit TOC-ul?
- O persoană cu TOC poate resimți o stare de vigilență permanentă și o oboseală dificil de explicat.
- Tulburarea obsesiv-compulsivă nu se limitează la frica de contaminare.
- Intoleranța la incertitudine și sentimentul exagerat al responsabilității pot avea un rol important.
- Vinovăția poate deveni persistentă și dificil de observat din exterior.
- Unele persoane experimentează senzația că lucrurile „nu sunt chiar cum trebuie să fie”.
- Ritualurile și verificările repetate pot consuma o cantitate semnificativă de energie.
- Există tratamente pentru TOC, iar cercetările recente analizează inclusiv forme de terapie livrate la distanță.
Cum se simte, de fapt, o persoană cu tulburare obsesiv-compulsivă?
Din exterior, un comportament precum verificarea repetată a aragazului, rescrierea unui mesaj sau întoarcerea acasă pentru a verifica un obiect poate părea exagerat. Dar ce se întâmplă în interiorul persoanei care simte că trebuie să facă toate acestea?
Persoana cu TOC ajunge rar în cabinet spunând direct ce simte. De cele mai multe ori, vine cu o oboseală pe care nu o poate explica. „Nu știu de ce sunt așa de epuizat, nu fac nimic altceva decât ce fac toți ceilalți.” Doar că, între timp, verifică pentru a treia oară dacă a închis gazul, rescrie un mesaj de cinci ori înainte să-l trimită, se întoarce acasă să vadă dacă a stins fierul, deși știe, rațional, că l-a stins. Ceea ce oboseala aceasta ascunde, de fapt, nu e lenea sau slăbiciunea de caracter, ci un mecanism intern extrem de costisitor: o vigilență permanentă, care nu se oprește niciodată complet.
TOC înseamnă doar frica de germeni și contaminare?
Imaginea clasică a TOC-ului este asociată adesea cu frica de microbi, contaminare și spălatul repetat. În realitate, tulburarea poate avea forme mult mai variate. Ce se află, de fapt, în spatele nevoii de a verifica, repeta sau aranja?
Primul lucru pe care vreau să-l știe cineva cu TOC, chiar din prima ședință, e că suferința lui nu ține, în esență, de „a fi prea pretențios” sau „prea îngrijorat”, deși așa poate părea din exterior. De cele mai multe ori, e vorba despre o intoleranță aproape fizică la incertitudine. Nu e neapărat frica de germeni, cum se crede adesea; e mai degrabă senzația că, dacă nu verifici, dacă nu repeți, dacă nu aranjezi perfect, s-ar putea întâmpla ceva grav, pe care nu l-ai putea repara, și pentru care te-ai simți singurul vinovat
De ce apare sentimentul de vinovăție în tulburarea obsesiv-compulsivă?
Pentru unele persoane cu TOC, problema nu pare să fie doar „Ce se întâmplă dacă ceva merge rău?”, ci și „Dacă se întâmplă ceva rău și eu aș fi putut preveni asta?”. Cum se leagă această teamă de responsabilitate și vinovăție de suferința obsesivă?
Un lucru pe care l-am observat constant, ședință după ședință, e cât de mult se leagă suferința obsesivă de o frică anume de vinovăție, nu neapărat de pericol în sine. Cercetătorii italieni care au studiat îndelung acest fenomen, în special profesorul Francesco Mancini și echipa sa ,au arătat că există două tipuri distincte de vinovăție implicate în tulburare: una altruistă, legată de teama de a fi făcut rău cuiva, și una deontologică, legată de teama de a fi încălcat o normă morală, chiar și atunci când nu există nicio victimă reală. Mie asta îmi confirmă ceva ce văd mereu în cabinet: pacientul nu se teme, în adâncul lui, că se va îmbolnăvi. Se teme că va fi persoana care ar fi putut preveni ceva rău și nu a făcut-o. E o diferență fină, dar imensă, pentru că schimbă complet ce anume tratăm (Mancini & Gangemi, 2010)
Această vinovăție nu e una zgomotoasă, ca într-o ceartă. E tăcută și persistentă, ca un fond sonor pe care pacientul îl aude tot timpul, chiar și atunci când nimeni din jur nu observă nimic. De aceea mulți pacienți cu TOC ascund ritualurile, nu din teama de a fi etichetați, ci pentru că le e teamă că, dacă cineva le vede, va confirma exact ceea ce se tem cel mai mult: că sunt persoane defecte, iresponsabile, periculoase pentru cei din jur
Ce sunt „not just right experiences” și cum se manifestă?
Nu toate persoanele cu TOC pot explica exact de ce repetă un anumit comportament. Uneori, nu există o frică pe care să o poată numi clar, ci mai degrabă o senzație că ceva nu este „în regulă”. Cum arată această experiență?
Al doilea lucru care apare foarte des în discuțiile cu pacienții mei, mai ales cei cu simptome de ordine, simetrie sau aranjare, e o senzație greu de pus în cuvinte: nu o frică anume, ci un disconfort difuz, aproape fizic, că lucrurile „nu sunt chiar cum trebuie să fie”. Cercetătorii au denumit acest fenomen „not just right experiences” și au strâns, de-a lungul anilor, dovezi solide despre rolul lui central în tulburare. O meta-analiză recentă, care a adunat date din 22 de studii și peste 6000 de participanți, a confirmat o legătură puternică între aceste experiențe senzoriale și simptomele obsesiv-compulsive, atât la persoanele diagnosticate clinic, cât și la populația generală. (Horncastle et al., 2022).
Pentru client, asta înseamnă adesea ceva foarte concret: de multe ori nu poate să-ți spună de ce a repetat un gest de nouă ori. Nu e vorba întotdeauna de o teamă pe care o poate numi, ci mai degrabă de o tensiune interioară care pare să nu se oprească până nu „se simte bine”. Și tocmai pentru că le e greu să explice logic acest disconfort, unii pacienți ajung să se simtă și mai izolați, crezând că sunt singurii cărora li se întâmplă ceva atât de irrational
De ce ajung unele persoane cu TOC atât de târziu la tratament?
Dacă TOC poate fi atât de epuizant, de ce trec uneori ani până când persoana ajunge să vorbească despre ceea ce i se întâmplă?
Există și o statistică dureroasă în spatele acestei tăceri: deși terapia cognitiv-comportamentală cu expunere și prevenirea răspunsului este de multă vreme tratamentul de primă linie recomandat pentru TOC, multe persoane ajung la specialist târziu, uneori după ani de zile de suferință dusă în tăcere. O revizuire recentă a literaturii de specialitate identifică mai multe bariere în calea tratamentului TOC: stigmatizarea asociată diagnosticului, îndoielile pacienților legate de eficacitatea tratamentului psihiatric, precum și constrângerile financiare și distanța geografică, și subliniază că inițierea timpurie a terapiei este preferabilă, întrucât persoanele netratate pentru perioade lungi tind să dezvolte simptome mai severe și un prognostic mai slab (Mukai et al., 2025).
Există tratament pentru TOC și trebuie terapia să fie neapărat față în față?
Pentru cineva care a amânat mult timp să ceară ajutor, accesul la terapie poate fi o problemă în sine. Ce opțiuni există astăzi pentru persoanele care nu pot sau nu doresc să urmeze exclusiv terapie în cabinet?
Ce vreau să transmit oricui recunoaște în aceste rânduri propria experiență e că nu există niciun motiv de rușine în fața acestui diagnostic, și nici un motiv să creadă că nu mai există nimic de făcut. Dimpotrivă: literatura clinică actuală arată clar că funcționează nu doar terapia clasică, față în față, ci și variante mai accesibile, la distanță, prin video, cu implicarea familiei sau chiar programe ghidate online. O meta-analiză recentă, publicată în British Journal of Psychiatry, a analizat 61 de studii clinice și a constatat că majoritatea acestor formate de terapie sunt eficiente deși nu toate în aceeași măsură,și pot funcționa ca alternative viabile la ședințele individuale tradiționale, cu excepția autoajutorului complet neghidat, care are efecte mai modeste (Wang et al., 2026). Accesul la tratament eficient nu mai depinde, deci, exclusiv de un cabinet classic,ceea ce contează cel mai mult este să faci primul pas.
Cum influențează aceste mecanisme planul terapeutic?
Înțelegerea TOC nu înseamnă doar identificarea comportamentelor vizibile. Dacă în spatele unei verificări repetate pot exista incertitudinea, vinovăția sau nevoia ca lucrurile să „se simtă corect”, cum se schimbă abordarea terapeutică?
În practică, tot ce am descris mai sus schimbă felul în care construim un plan terapeutic. Nu tratăm doar frica de contaminare sau de pericol, lucrăm și cu simțul exagerat al responsabilității, cu tendința de a interpreta orice îndoială ca pe o dovadă de vinovăție morală, cu nevoia disperată ca lucrurile să „se simtă corect” (Mancini & Gangemi, 2010; Horncastle et al., 2022). Nu e o muncă ușoară, dar e una foarte bine documentată, și e o muncă în care progresul e vizibil, nu peste noapte, dar constant.
Ce i-ați spune unei persoane care se regăsește în această descriere?
Poate cea mai importantă întrebare rămâne cea pe care o are persoana care citește și se recunoaște în aceste experiențe: există ceva ce ar trebui să știe despre propria suferință?
Le spun adesea același lucru pe care li-l spun tuturor celor care vin cu alte forme de suferință: nu ești defect, nu ești slab, nu ești „prea mult”. Ceea ce trăiești , fie teama că ai putea fi vinovat, fie senzația că ceva, undeva, nu e așa cum trebuie, e mintea ta încercând, în singurul mod pe care l-a găsit, să te țină în siguranță. Costisitor, epuizant, dar nu un defect de caracter. Iar acest mod, oricât de solid pare acum, poate fi renegociat
Când merită să ceri ajutor pentru TOC?
Dacă te regăsești în experiențele descrise mai sus, este important să știi că nu trebuie să aștepți ca simptomele să devină copleșitoare pentru a vorbi cu un specialist.
La Clinica NICE, psihoterapia este disponibilă online și în București, iar Cătălina Țîru face parte din echipa de psihoterapeuți a clinicii. Practica sa are la bază terapia cognitiv-comportamentală, iar profilul său profesional menționează formarea în psihoterapie cognitiv-comportamentală individuală și de grup.
Dacă gândurile repetitive, îndoielile, verificările sau ritualurile îți consumă energia și îți afectează viața de zi cu zi, o evaluare de specialitate poate fi un prim pas pentru a înțelege ce se întâmplă și ce opțiuni există.
Programează o ședință de psihoterapie la Clinica NICE sau discută cu echipa clinicii despre opțiunile potrivite pentru tine.
Despre Cătălina Țîru
Cătălina Țîru este psihoterapeut în cadrul Clinicii NICE. Practica sa are la bază terapia cognitiv-comportamentală și include lucrul cu adulți, adolescenți și cupluri. Are formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală individuală și de grup, precum și studii de master în Psihologia Sănătății, Cercetare clinică și optimizare comportamentală.
Consultațiile Cătălinei Țîru sunt disponibile online și la Clinica NICE Unirii.
Întrebări frecvente despre tulburarea obsesiv-compulsivă
Cum îți dai seama dacă ai TOC?
Nu orice gând repetitiv sau comportament de verificare înseamnă automat tulburare obsesiv-compulsivă. Dacă obsesiile, îndoielile sau comportamentele repetitive devin greu de controlat, consumă mult timp ori îți afectează viața de zi cu zi, este recomandată o evaluare realizată de un specialist.
TOC poate apărea și fără comportamente vizibile?
Da. Unele persoane pot avea compulsii predominant mentale, cum ar fi analizarea repetată a unor situații, căutarea reasigurării sau repetarea unor gânduri și formule în minte. Din exterior, aceste compulsii pot fi dificil de observat.
De ce este atât de greu să renunți la verificările repetitive?
Verificarea poate reduce temporar tensiunea sau îndoiala, ceea ce poate face ca persoana să simtă nevoia să verifice din nou data viitoare când apare aceeași senzație. În cazul TOC, acest mecanism poate contribui la menținerea cercului obsesiv-compulsiv.
Se poate trata TOC?
Da. Există intervenții psihologice bazate pe dovezi pentru TOC, iar terapia cognitiv-comportamentală, inclusiv expunerea și prevenirea răspunsului, reprezintă o abordare importantă. Alegerea tratamentului trebuie făcută individual, în funcție de simptome și de evaluarea specialistului.
Terapia pentru TOC se poate face online?
Da. Cercetările recente au analizat mai multe formate de furnizare a terapiei cognitiv-comportamentale pentru TOC, inclusiv variante la distanță și formate ghidate. Forma potrivită de intervenție depinde de situația și nevoile fiecărei persoane.
Referințe
Horncastle, T., Ludlow, A. K., & Gutierrez, R. (2022). Not just right experiences and incompleteness as a predictor of obsessive compulsive symptoms in clinical and community samples: A meta-analysis. Journal of Obsessive-Compulsive and Related Disorders, 35, 100762. https://doi.org/10.1016/j.jocrd.2022.100762
Mancini, F., & Gangemi, A. (2010). Il ragionamento nel Disturbo Ossessivo-Compulsivo. Research in Psychotherapy: Psychopathology, Process and Outcome, 13(2), 191–216. https://doi.org/10.4081/ripppo.2010.12
Mukai, K., Kyosuke, Y., Ogino, S., Hosoi, Y., Hayashida, K., & Matsunaga, H. (2025). Benefits and barriers associated with using cognitive–behavioral therapy to treat obsessive–compulsive disorder: A narrative review. Frontiers in Psychiatry, 16, Article 1593384. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2025.1593384
Wang, Y., Miguel, C., Ciharova, M., Amarnath, A., Lin, J., Zhao, R., Toffolo, M. B. J., Harrer, M., Struijs, S. Y., de Wit, L. M., & Cuijpers, P. (2026). Effectiveness and acceptability of cognitive–behavioural therapy delivery formats for obsessive–compulsive disorder: Network meta-analysis. The British Journal of Psychiatry, 228(3), 252–262. https://doi.org/10.1192/bjp.2024.197